Luna
Luna este singurul satelit natural al Pământului. Numele de "lună" se aplică uneori şi sateliţilor altor planete din sistemul nostru solar. Vârsta Lunii este de aproximativ 4,60 miliarde de ani.
Numele folosite în trecut includ Selena (la romani) şi Artemis (la greci).
Date despre Lună
Luna are o rază medie de 1.737 km, de 4 ori mai mică decât a Pământului, şi orbitează în jurul acestuia la o distanţă medie de 384.403 km; pentru a ajunge pe Pământ lumina Lunii are nevoie de ceva mai mult decât o secundă. Viteza medie pe orbită este de 3.700 km/h. Atracţia gravitaţională la suprafaţa Lunii este de 6 ori mai slabă decât cea terestră.
Luna realizează o rotaţie în jurul Pământului în aproximativ 4 săptămâni, aceasta fiind luna pământească (27 zile, 7 ore, 43 min şi 11,6 sec). În acest interval fazele Lunii sunt: lună nouă, primul pătrar, lună plină, ultimul pătrar; ele se repetă în 29 zile 12 h 44 min 2,8 s (durată numită o lună lunară). Masa satelitului nostru este de 7,35 × 1022 kg, de 81 de ori mai mică decât masa Pământului, densitatea medie este de 3.400 kg/m3, iar excentricitatea orbitală este de 0,0549.
Perioada de rotaţie a Lunii este egală cu cea de revoluţie în jurul Pământului, astfel încât Luna ne arată mereu aceeaşi faţă. Mai exact însă, dacă se iau în considerare fluctuaţiile orbitei lunare şi posibilitatea de a observa acest satelit din diferite locaţii de pe Pământ, suprafaţa vizibilă este ceva mai mare decât jumătate, şi anume de 59%.
Luna este al doilea obiect ceresc ca strălucire (magnitudine aparentă), după Soare. De asemenea, Luna şi Soarele au aproximativ acelaşi diametru angular, lucru ce face posibile eclipsele solare totale.
Suprafaţa Lunii
Suprafaţa Lunii este acoperită de cratere. Ele s-au format în urma impactului unor meteoriţi uriaşi şi asteroizi mici cu Luna, cel mai probabil în vremurile de la începutul istoriei Lunii, pe când sistemul solar era plin de asemenea fragmente. Cel mai mare crater se numeşte Bailly, are o lungime de 295 km şi adâncime de 3.960 m. De asemenea mai este vizibil şi un vechi relief vulcanic (cratere de origine vulcanică), rămas din vremurile apropiate de formarea satelitului Pământului; acest relief vulcanic ţine de formaţiunile vizibile cum ar fi "mările" (numele acesta a fost dat de observatorii din antichitate, care credeau că petele negre de pe suprafaţa Lunii sunt mări şi oceane adevărate, iar părţile luminoase sunt continente), "văile" etc. Cea mai mare şi mai cunoscută mare a Lunii este Mare Imbrium (Marea Ploilor), care are o lungime de 1.200 km. Cei mai înalţi munţi se află lângă Polul Sud al Lunii şi au o înălţime de aproximativ 6.100 m, înălţime comparabilă cu Himalaya pe Pământ.
Faţa vizibilă a Lunii
Partea vizibilă a Lunii e plină de cratere provocate de ciocniri cu asteroizi sau meteoriţi ce au avut loc în perioada de tinereţe a sistemului Solar. Diametrele craterelor ajung până la 240 km. Zonele care de pe Pământ par mai luminoase sunt coline. Rocile din aceste zone au fost datate ca având o vechime de 4 miliarde de ani. Petele întunecate, cunoscute ca mări, sunt zone de joasă altitudine care au fost cândva inundate de lavă. Rocile de aici au o vechime de 3 - 3,9 miliarde de ani.
Partea ascunsă
Sonda sovietică Luna 3 a făcut prima fotografie a părţii invizibile în 1959. Are mai puţine "mări" de lavă şi mai mulţi munţi. Expresia "partea întunecată a Lunii" este incorectă: Luna înconjoară Soarele împreună cu Pământul, deci lumina solară cade în decursul revoluţiilor pe toată suprafaţa ei, dar noi vedem lumină doar pe partea îndreptată spre noi, spre Pământ.
Mitologie
În mitologia greco-romană existau mai multe zeităţi asociate cu Luna. Cele greceşti erau Artemis, zeiţa castităţii, a Lunii şi a vânătorii, Hecate, zeiţa Lunii şi a lumii de dincolo, şi Selena. Zeiţa Diana era corespondentul roman pentru Artemis. Luna, altă zeiţă locală a Lunii, era descrisă călătorind într-un car.
Fazele Lunii
O dată cu înaintarea Lunii pe orbită, partea luminată a suprafeţei ei vizibilă de pe Pământ se modifică.
Aceste faze ale Lunii încep cu "luna nouă" când se vede doar un corn foarte subţire, cu forma curburii literei D. Această zonă luminoasă creşte în decursul zilelor până vedem toată "luna plină", apoi ea descreşte - spre cealaltă parte; ciclul se încheie cu 3 zile în care Luna e complet întunecată.
Durata ciclului complet al fazelor lunii se numeşte "lună sinodică" şi este de aproximativ 29,5 zile. Datorită mişcării de revoluţie a Pământului în jurul Soarelui, luna sinodică este mai lungă decât "luna siderală" (perioada de revoluţie a Lunii în jurul Pământului, raportată la stele), similar cu modul în care ziua solară este mai lungă decât ziua siderală.
Misiuni importante pe Lună
| Dată | Misiune | Echipaj | Evenimente |
| 31 ian. 1966 | Luna 9 (URSS) | Fără | Prima aselenizare |
| 21-27 dec. 1968 | Apollo 8 (SUA) | Orbitarea Lunii şi observarea părţii nevăzute | |
| 18-26 mai 1969 | Apollo 10 (SUA) | Testarea ML; coborâre până la 14 300 m de suprafaţă | |
| 20 iul. 1969 | Apollo 11 (SUA) | Prima aselenizare a unui om pe Marea Liniştii | |
| 19 nov. 1969 | Apollo 12 (SUA) | Aselenizare precisă a ML-uluila 183 m pe Surveyor 3 | |
| 11 apr. 1970 | Apollo 13 (SUA) | Fără aselenizare, misiune eşuată | |
| 10 nov. 1970 | Luna 17 (URSS) | Fără | A lansat un vehicul ce a transmis imagini TV ale suprafeţei |
| 5 feb. 1971 | Apollo 14 (SUA) | Shepard a jucat golf | |
| 30 iul. 1971 | Apollo 15 (SUA) | Prima folosire a vehiculului lunar | |
| 20 apr. 1972 | Apollo 16 (SUA) | Young a fost apoi primul comandant al unei navete spaţiale | |
| 11 dec. 1972 | Apollo 17 (SUA) | Cea mai lungă misiune Apollo (301 h, 52 min), ultima cu echipaj uman pe Lună | |
| 6 ian. 1998 | Lunar Prospector | Fără | A sugerat prezenţa apei în zonele polare |
- (*) Cei 12 oameni care au călcat pe Lună
Alcătuire
Luna are o structură stratificată, similară cu a Pământului, şi este constituită din aceleaşi elemente chimice, însă în proporţii diferite. Tipurile de roci lunare sunt: roci vulcanice provenite din erupţiile provocate de ciocnirile cu meteoriţi, bogate în calciu de la începuturile formării Lunii; şi conglomerate de roci numite brecii. În colţurile întunecate ale craterelor a fost recent descoperită "gheaţă de suprafaţă", lângă Polul Sud al Lunii.
Pe Lună există apă
Mărimea lunii comparată cu a Pământului
Misiuni şi măsurători recente au descoperit pe Lună, în anumite locuri apropiate de poli, posibile urme de gheaţă de apă.
Misiunea americană din 2009 „LCROSS” (acronim de la Lunar CRater Observation and Sensing Satellite) a avut sarcina de a stabili definitiv dacă pe Lună există apă sau nu. Lansate în mai, satelitul lunar LCROSS şi racheta sa au ajuns în apropierea Lunii la 9 octombrie 2009. În acestă zi treapta superioară a rachetei de tip Centaur s-a zdrobit de Lună conform planului, în interiorul craterului adânc „Cabeus” din apropierea Polului Sud lunar. În zona impactului nu pătrunde lumina Soarelui niciodată (din cauza poziţiei axei de rotaţie a Lunii faţă de Soare); zona este neschimbată probabil de miliarde de ani, astfel încât eventuala gheaţă nu s-ar fi putut evapora sau dispărea. Înainte de a cădea şi el în crater, satelitul LCROSS a măsurat cu mai multe aparate inclusiv spectrometre impactul uriaş care a avut loc, şi timp de peste 4 minute a transmis o cantitate enormă de date centrului de comandă din SUA.
La 13 noiembrie 2009 oamenii de ştiinţă de la NASA au publicat rezultatele cercetărilor lor: pe Lună există apă (îngheţată) în cantităţi relativ mari. Această concluzie corespunde şi cu prezenţa hidrogenului în zonele polare, fapt cunoscut de mai demult.
Prezenţa apei pe Lună este importantă nu atât pentru căutarea vieţii extraterestre, care rămâne foarte improbabilă pe Lună, cât pentru simplificarea logisticii unei staţiuni permanente a omului pe Lună, preconizată în jurul anului 2040.
