Tipuri de comete

Orbitele cometelor: 1P/Halley(elipsa portocalie), 9P/Tempel 1(elipsa verde), 17P/Holmes (elipsa portocalie) şi 103P/Hartley 2 (elipsa roşie). Sunt afişate şi orbita lui Jupiter(cerc albastru), orbita sondei spaţiale Deep Impact(elipsa punctată galbenă) şi orbita navei spaţiale în timp ce îndeplineşte misiunea Epoxi(cerc alb).

Orbita unei comete.

După modul în care se rotesc în jurul Soarelui avem mai multe tipuri de comete:

• Comete scurt periodice - sunt comete ce au orbite mai mult sau mai puţin eliptice, asemănătoare cu a planetelor sau a asteroizilor. Aceste comete îşi au originea în centura lui Kuiper şi au perioade orbitale mai mici de 200 de ani. Sunt formate din resturile de materie dintre orbitele planetelor Neptun şi Pluto. Cometele scurt periodice sunt împărţite la rândul lor în familia lui Jupiter (comete cu perioade orbitale mai mici de 20 de ani) şi în familia Halley (cu perioade orbitale între 20 şi 200 de ani).

• Comete lung periodice - au orbite excentrice, care le poartă mult dincolo de orbita planetei Pluto. Perioadele orbitale sunt cuprinse între 200 de ani şi mii sau chiar milioane de ani.

Comete neperiodice - vin din norul lui Oort, trec pe langa Soare şi nu se mai întorc vreodata. Atunci când se află în interiorul Sistemului Solar se comportă similar cu cometele lung periodice, cu diferenţa că au traiectorii parabolice sau uşor-hiperbolice.

Soarta cometelor

Evoluţia obişnuită a unei comete presupune pierderea treptată a gazelor, în final rămânând numai nucleul de rocă: cometa se transformă in asteroid.

După 100-200 de treceri la periheliu cometa pierde gazale şi elementele uşoare volatile, devenind o cometă bătrână. Nucleul cometelor se poate fragmenta, în special când acestea trec în apropierea Soarelui sau a unei planete. Astfel, din nucleu se pot desprinde fragmente foarte mici de material (meteoroizi).

Când dezintegrarea survine brusc, cometa, devenită asteroid, se prabuşeşte pe o planetă sau pe Soare. De asemenea este posibil ca o cometă să fie aruncată în afara sistemului solar datorită interanţiunii cu un alt corp ceresc, de pildă cu o planetă (în special cu Jupiter).

Numele cometelor

Numele date cometelor au urmat mai multe convenţii diferite în ultimele două secole. Înainte ca orice convenţie sistematică de denumire să fi fost adoptată, cometele erau denumite într-o varietate de moduri.

Înainte de începutul secolului al XX-lea, referinţa la cele mai multe dintre comete s-a făcut pur şi simplu menţionând anul în care acestea au apărut, uneori cu adjective suplimentare pentru cometele deosebit de strălucitoare.

După ce astronomul Edmund Halley a prezis, pe baza legilor mişcării formulate de Newton, că acea cometă identificată în anii 1531, 1607 şi 1682 va reveni în 1758, a devenit cunoscută sub numele de cometa Cometa Halley. În mod similar, Cometa Encke şi Cometa Biela au fost numite după astronomii care le-au calculat orbitele.

Mai târziu, cometele periodice au fost denumite după descoperitorii lor, pe când cometele care au apărut o singură dată au continuat să fie menţionate după anii de apariţie a acestora.Există o regula de a se da maxim trei nume unei comete, în cazul în care există mai mulţi descoperitori ai acesteia.

Creşterea numărului de comete descoperite a dus în 1994 la aprobarea de către Uniunea Astronomică Internaţională a unui nou sistem de denumire. Cometele sunt acum desemnate de anul descoperirii lor, o literă ce indică luna în care s-a descoperit şi o cifră ce se dă în cazul în care s-au descoperit mai multe comete în acea lună. Se adaugă şi un prefix, pentru a indica natura cometei:

• "P"/ indică o cometă periodică
• "C"/ indică o cometă care nu este periodică
• "X"/ indică faptul că orbita cometei nu este cunoscută cu precizie
• "D"/ indică o cometă care s-a fragmentat sau s-a pierdut
• "A"/ în cazul în care cometa a fost confundată cu un asteroid.

Dupa ce se observă o a doua trecere la periheliu, cometa primeşte o cifră iniţială.

Două comete poartă un nume românesc, şi anume cometele 1943C Daimaca şi cometa 1943 W1 Van Gent-Peltier-Daimaca. Descoperitorul lor a fost un profesor de matematică din Târgu Jiu: Victor Daimaca (1892-1969).

În cultura populară

Cometa Halley reprezentată pe Tapiseria de la Bayeux. Regele Harold I află de Cometa Halley înainte de Bătălia de la Hastings, în 1066.

Cometele au fost văzute, superstiţios, mult timp ca aducătoare de calamităţi sau evenimente importante. Girolamo Cardano afirma că atunci când o cometă cade în apropiere de Saturn ar anunţa ciumă, secetă şi trădări; când ar cadea pe lângă Jupiter ar prevesti revoluţii; aproape de Marte ar semnifica războaie; aproape de Soare, calamităţi pe tot globul; aproape de lună, inundaţii; aproape de Venus, moartea nobililor; aproape de Mercur, un număr mare de nenorociri.

Apariţia cometei a ridicat şi frica că ar putea una să lovească Pământul. Coliziunea cu un nucleu ar putea avea efecte catastrofice în lumea întreagă, dar probabilitatea acestui eveniment să se întâmple este foarte mică.

În science fiction, impactul cometei a fost descris ca o ameninţare depăşită prin tehnologie şi eroismul (Deep Impact, 1998), sau ca un declanşator a apocalipsei(Hammer lui Lucifer, 1979) sau de valurile de zombi (Night of the Comet, 1984).

Observarea cometelor

În cazul cometelor observaţiile vizuale sunt mai puţin importante, în timp ce observarea pe cale fotografică dă uneori rezultate spectaculoase.

Pentru observarea cometelor sunt necesare instrumente cât mai luminoase şi cu putere mică de mărire: un bun binoclu de câmp (7x50) fiind mai bun decât o lunetă de 45 de mm care ar mării de 30 de ori, deoarece binoclul are o luminozitate cu mult superioară.

Căutarea cometelor nu este complicată, dar necesită multă perseverenţă şi mai ales un cer curat. Ele pot fi găsite mai ales în zona vestică a cerului la 2-3 ore după apusul Soarelui şi în zona estică cu 2-3 ore înainte de răsăritul acestuia.

Luna

Luna este singurul satelit natural al Pământului. Numele de "lună" se aplică uneori şi sateliţilor altor planete din sistemul nostru solar. Vârsta Lunii este de aproximativ 4,60 miliarde de ani.

Numele folosite în trecut includ Selena (la romani) şi Artemis (la greci).

Date despre Lună

Luna are o rază medie de 1.737 km, de 4 ori mai mică decât a Pământului, şi orbitează în jurul acestuia la o distanţă medie de 384.403 km; pentru a ajunge pe Pământ lumina Lunii are nevoie de ceva mai mult decât o secundă. Viteza medie pe orbită este de 3.700 km/h. Atracţia gravitaţională la suprafaţa Lunii este de 6 ori mai slabă decât cea terestră.

Luna realizează o rotaţie în jurul Pământului în aproximativ 4 săptămâni, aceasta fiind luna pământească (27 zile, 7 ore, 43 min şi 11,6 sec). În acest interval fazele Lunii sunt: lună nouă, primul pătrar, lună plină, ultimul pătrar; ele se repetă în 29 zile 12 h 44 min 2,8 s (durată numită o lună lunară). Masa satelitului nostru este de 7,35 × 10²² kg, de 81 de ori mai mică decât masa Pământului, densitatea medie este de 3.400 kg/m³, iar excentricitatea orbitală este de 0,0549.

Perioada de rotaţie a Lunii este egală cu cea de revoluţie în jurul Pământului, astfel încât Luna ne arată mereu aceeaşi faţă. Mai exact însă, dacă se iau în considerare fluctuaţiile orbitei lunare şi posibilitatea de a observa acest satelit din diferite locaţii de pe Pământ, suprafaţa vizibilă este ceva mai mare decât jumătate, şi anume de 59%.

Luna este al doilea obiect ceresc ca strălucire (magnitudine aparentă), după Soare. De asemenea, Luna şi Soarele au aproximativ acelaşi diametru angular, lucru ce face posibile eclipsele solare totale.

Suprafaţa Lunii

Suprafaţa Lunii este acoperită de cratere. Ele s-au format în urma impactului unor meteoriţi uriaşi şi asteroizi mici cu Luna, cel mai probabil în vremurile de la începutul istoriei Lunii, pe când sistemul solar era plin de asemenea fragmente. Cel mai mare crater se numeşte Bailly, are o lungime de 295 km şi adâncime de 3.960 m. De asemenea mai este vizibil şi un vechi relief vulcanic (cratere de origine vulcanică), rămas din vremurile apropiate de formarea satelitului Pământului; acest relief vulcanic ţine de formaţiunile vizibile cum ar fi "mările" (numele acesta a fost dat de observatorii din antichitate, care credeau că petele negre de pe suprafaţa Lunii sunt mări şi oceane adevărate, iar părţile luminoase sunt continente), "văile" etc. Cea mai mare şi mai cunoscută mare a Lunii este Mare Imbrium (Marea Ploilor), care are o lungime de 1.200 km. Cei mai înalţi munţi se află lângă Polul Sud al Lunii şi au o înălţime de aproximativ 6.100 m, înălţime comparabilă cu Himalaya pe Pământ.